(1) să găsească un salvator (uneori partenerul este văzut așa) care să-i demonstreze că sentimentul de a fi de neiubit (dobândit ca urmare a unei mișcări întrerupte de atașament între copil și părinte) este greșit și să-i ofere ceea ce ar fi avut nevoie în momentul deconectării.
(2) să găsească/folosească activități sau substanțe pentru a distrage atenția de la lipsa iubirii (medicamente, socializare compulsivă, televizor, internet, muncă, cumpărături, droguri și alcool, călătorit compulsiv sau alt comportament care creează dependență).
Unele terapii încearcă soluții care funcționează pentru o vreme prin învățarea unui model de comunicare asertivă sau cu compasiune sau găsirea unor activități care să distragă de la durerea care iese la suprafață atunci când cineva apasă din nou butonul suferinței. După o perioadă constatăm că durerea revine la suprafață atunci când ceea ce ne rănește o redeclanșează. Motivul fiind acela că strategiile sunt apanajul părților manager ale personalității, iar acestea au resurse limitate.
Nicio alegere din cele enumerate mai sus nu funcționează niciodată cu adevărat. Ironia este că soluția efectivă este cea care ne conduce înăuntru la partea copil exilată, care poate fi recuperată de către propriul Sine (acel ceva care nu este identificat ca fiind o parte din noi, acel Eu care conține totul, întreg, identitatea noastră adevărată) din iadul trecutului în care este blocată și să-i arăți că niciodată nu a fost de neiubit în primul rând.
Psihoterapia IFS oferă suportul necesar accesului la acest spațiu vindecător, care poate conține toate sub-personalitățile noastre, poate reconcilia relația dintre aceste părți ale noastre și le poate elibera de emoțiile negative acumulate și credințele care mențin suferința ascunsă în noi, permițându-le ulterior să-și găsească roluri sănătoase cu care să ne servească viața.
